sunt singură şi îmi aduc aminte de obsesia gabriel

când venea el să mă vadă corpul mi se dilata şi sângele împresura insuliţa de carne care mai rămăsese

insuliţa diformă cu plajă nisip scoici resturi

pe care el se aşeza şi-şi dregea glasul

îşi îndrepta părul şi aştepta să treacă ploile

chestia asta dura mult

pentru că erau ploi pe tot pământul

aştepta acolo

tăcut ca şi cum n-ar fi fost doar o simplă obsesie

———-

na, aşa aş fi scris acum 2-3 ani, bolnavă de sensibilitate cum eram. mă gândesc la cum m-am evaporat pur şi simplu din mijlocul acelor lucruri pe care le-am ţinut cu disperare aproape. cel puţin atunci umpleau ceva. îmi ţineau de cald. iar acum îmi analizez golul şi îmi amintesc foarte greu de toate cele ce ar putea să-l umple. nu numai bunicul Aadam Aziz avea o mare gaură în el, se pare că toţi avem câte ceva de genul ăsta. şi ceva umplutură, dar nu permanentă. and that sucks!

cred că am ajuns într-un punct critic. de ce? atunci căutam chestii spirituale, chestii pentru care merită să te macini, să te războieşti cu lumea etc.

acum, în schimb, mă lovesc de lipsuri mai mult materiale şi asta mă enervează teribil. cine dracu dă doi bani, dom’le, pe căcaturile astea lumeşti, ă? o, sunt mulţi, foarte mulţi.

mă consum, în prezent, pentru a le putea întoarce spatele.

oribil.

etapele au fost cam următoarele:

- the world is not enough

- all by myself, don’t wanna be…

- let’s all get drunk tonight

- Liberta quanti hai fatto piangere

- U G L Y, you ain’t got no alibi, you’re UGLY (metaforic vb)

- Who’s gonna ride your wild horses, who’s gonna drown in your blue sea

- I consider it a challenge before the whole human race – and I ain’t gonna lose

- I’m every woman, it’s all in me

- I’m Mr. Bad guy, yes I’m everybody’s Mr. Bad guy

- oh poor mary bellows

am căzut pradă propriei înstrăinări. pt că am încercat să fac o mulţime de lucruri, pt mine, pt alţii, am tot încercat să mă războiesc pentru principii, pt compasiune umană, pt libertate, pt atitudine, pt… şi nu mai ţin minte ce voiam de fapt.

spun acum toate lucrurile astea, care pot părea patetice, dar nu asta e important. încercam de foarte mult timp să am o discuţie de genul ăsta cu mine şi cu lumea. oare care lume?

vedeţi, asta e – chestiile astea nu se discută, pe un asemena teritoriu poţi simţi doar empatie, dar problema nu e a lumii. nici interesul.

faza e că-i doar păcăleala unui jurnal online. care-i făcut ca sa poată fi citit de cine-o vrea şi care-mi dă senzaţia de prezenţe umane în spatele pixelilor. cu asta mă retrag.

vă las cu o piesă faină. enjoy.

1 comentariu

Comentarii RSS URI identificator TrackBack