(poem pentru Andrei)
_______________________________________
când am ajuns la spital era 7 şi 15 erai pus pe glume
şi asta a durat până a venit un bărbat în verde abia ne-am putut săruta
abia am putut ţine pasul cu voi până la blocul operator
şi când ai intrat pe uşa aia erai cocoşat şi mult mai scund
atunci elefantul ascuns în piept a început să jupoaie carnea să sfărâme oasele
pentru că nu ar fi trebuit să arăţi aşa
străin de aerul pe care
îl expirai
*
şoseaua giurgiu – bucureşti duhneşte a ratare
cum catherina de medici duhnea a moarte
parbrizul este zgâriat de mizeria capitalei
şi dezolarea provinciei
încăpăţânată sau speriată ca un animal mitic
inima se strânge şi se destinde
se strânge
se destinde
fără să te mai întrebe pentru ce
*
incredibil cum ieşeau tărgile cărând fiinţele alea gălbejite
de parcă acel dincolo de unde veneau era jobenul unui magician
mă duceam atât de aproape de ei
atingându-l pe brancardier
şi le simţeam
respiraţia adormită pe care uşor o puteam zgâria cu respiraţia mea de femeie sănătoasă şi disperată
*
oamenii de la radio
au fost mereu prin jur
la fiecare schimbare
prezentau categorici ştirile
te sforţai plusai încă o dată
alegeai un ritm pentru muzică
un ritm pentru publicitate
holbându-te în gândurile oamenilor de la radio
şi poate că-ţi imaginai cablurile lovindu-se de blocuri
când se oprea curentul
*
mă uitam la ceas
la fiecare minut timpul se oprea
ţinea o oră şi începea alt minut
elefantul se multipilicase în o sută de elefanţi care
îmi smulgeau carnea şi îmi sfărâmau oasele
*
în curte era un abur dens nu ştiu de unde
în sală foşti futangii cu gâtul tăiat
foste adolescente cu pielea vulgară
în lift scaunul cu tapiţeria jerpelită
pe un perete foştii costel + vali într-o inimă strâmbă
*
de dimineaţă
luna era mare
cât un ocean
*
în
salonul 303
e
trecut de 12 noaptea.
prin pereţi se aud horcăieli.
sunt furtunaşele
foştilor futangii
care fac gălăgie acum
în locul lor.
.
în salonul 303 se moare
de cald. tu ai ochii
acoperiţi de un tavan lichid.
îngrămădită lângă tine
ascult
patru bărbaţi sforăind.
aş vrea să-ţi bag mâna în chiloţi.
.
simt pijamalele
celor patru bărbaţi
frecându-se de cearşafuri
.
întotdeauna
zgomotele de fond
fac din frică
o şi mai mare frică.
uneori îţi închipui
singurătatea ca pe o carne
ce trebuie legănată.
.
mai e doar un
singur neon aprins
în salonul 303.
adormim şi-i lăsăm pe
cei patru bărbaţi
să transpire între noi.
2 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
fracturism pur
in sensul bun al cuvantului, nu ma intelege gresit. foarte fain poemul, poate pe ici colo mai trebuie scurtat si sunt sigur ca asta se va si intampla.
salut, RA.
da, trebuie taiat pe ici pe colo, sunt de acord. si cu toate ca am mai taiat/schimbat la el si inainte si dupa ce l-am postat, cu toate ca am vazut ca unele lucruri nu merg sau trebuie spuse altfel, mi-am permis sa-l mai las putin, cum fac eu de obicei, si cand o sa ma apuce, cand o sa treaca timp suficient, o sa-l remodelez. de fapt, eu am in cap poemul exact asa cum trebuie, dar nu stiu de ce nu pot umbla acum la el. si nu numai, ca mai am o gramada de lucruri de facut si pe la altele.