proză

cine e Florica?

Florica avea o burtă imensă de femeie gravidă. Florica mergea ca o femeie gravidă în luna a noua, îşi ţinea mâinile cum şi le ţin viitoarele mămici şi-şi mângâia protuberanţa aia exact cum fac femeile însărcinate când îşi alintă fetuşii de sub straturile de grăsime şi carne şi…

dar Florica nu era gravidă. Florica era debilă. şi avea 50 şi ceva de ani.

întotdeauna purta şorţ. vară, iarnă, ce-o fi fost. nu acelaşi lucru se întâmpla cu baticele sau basmalele. pentru că uneori, după ce-l punea pe Gică să o tundă sau după ce îşi vopsea părul, mergea mândră, cu capul descoperit. iar în august, când venea bâlciul, îşi cumpăra pălărie de paie cu multe panglicuţe şi mărgeluţe şi o etala prin sat.

Florica nu cunoştea banii.

Florica umbla în nişte galoşi enormi, avea tot timpul hainele murdare şi jeg pe pielea care rămânea descoperită şi, de cele mai multe ori, se pişa stând în picioare. evident că se ştergea cu chiloţii sau, dacă n-avea chiloţi, cu fusta.

Dar Florica ştia să citească şi îi plăceau picturile. plus că îşi făcea unghiile cu ojă sidefată, îşi punea mărgele colorate la gât, cercei cu biluţe în urechi şi ruj pe buze şi mânca foarte multe dulciuri.

Gică o iubea din milă.

El făcea mâncarea şi în pauze îi arăta scheme de lupte greco-romane şi karate. El spăla dar până când se sătura. De dimineaţa şi până noaptea târziu ascultau Radio România la maxim. o recunoşteau pe Edith Piaf, în special Gică, el îi spunea Florichii: auzi Florică, la vi an roze!

în rest, ea-i ştia pe-alde Gică Petrescu Dan Spătaru şi Mirabela sau cine mai era pe-acolo mai român. dar nu o pasiona să-i recunoască. decât pe Gică, pentru că, aşa cum susţinea ea şi chiar şi bărbat-su în ultimul timp, foarte convins şi plăcut impresionat, ea şi eternul Gică Petrescu se înrudeau. Florica era o femeie plină de surprize.

Florica mai era şi misterioasă. avea un trecut nebulos şi încâlcit, poate că şi inventat pe ici pe colo şi poate şi cam dubios când era pe bune. ea ştia foarte bine să se folosească de avantajul ăsta, era o femeie norocoasă am putea spune, pentru că, nu-i aşa, câte nu-şi doresc aura aia de nepătruns a misterului, câte nu vor să incite dar nu ştiu cum, pe când ea, Florica, avea de toate: mister, sănătate psihică dezastruoasă şi nişte viclenie – care nu se ştie de unde şi cum apăruse această capacitate(în condiţiile date).

Gică o găsise într-o gară. în alt judeţ. stătea aşa, în gara aia. mânca biscuiţi şi vorbea cu străinii. i se vedeau pulpele dar n-o interesa. pe Gigă l-a interesat, că el e tare milos de felul lui. şi proştii ăia tot râdeau de ea şi-o puneau să facă diverse porcării ca să-i amuze şi mai tare. o mituiau cu dulciuri. şi Gică i-a dat cele mai multe bunătăţuri şi ea a plecat cu el şi a ajuns aici, în satul ăsta, P., unde Gică era proprietar de curte, casă şi cuţumii, animale şi păsări şi câini şi pisici în care Florica putea să dea cu piciorul.

mai ales, Gică, era VULNERABIL.

nu era de mult timp în starea asta, ci doar de 6 luni, de când îi murise nevasta.

deci era şi văduv. vulnerabil şi văduv. şi avea pensie.

…………………….. (va urma)

pănă-aici. am obosit. ei, cum vi se pare?

sinceră să fiu, nu am vrut să merg pe descriere, gen compunere cum am făcut la faza cu Gonzo. am vrut altceva. dar m-am trezit că o ţin langa şi am zis că o să scriu povestea asta aşa şi pe urmă o fac şi în varianta la care mă gândisem de la bun început.

dar vreau şi io să mă criticaţi. că vreau şi io să ştiu cum stau la capitolul ăsta. m-am plictisit…

continuareeee (problema e că nu am recitit ce-am scris mai sus. sper să nu mă repet. astăzi suntem în doi martie, dacă vă pasă de evidenţele contabile sau ceva)

nu mai am chef. poate mai încolo. acum aş vrea să scriu un poem.

2 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack