şi nu trăiam în exil
ca acum când umblu
fără să mă bag în seamă
obosită
şi fără de moarte
pe când eram de vârsta mea
muşcam cu dinţi adevăraţi
din carnea lor
din carnea mea
din pietre din apă
vie cum sunt furtunile vara
mă aruncam în depresie
şi depresia ca o mamă
vinovată
mă oblojea
mă curăţa
nu ca acum
când sunt doar o biată importată
o bucăţică în plus de impozit
şi nici să mă mai torturez
nu mai ştiu
şi nimic nu mai ştiu
4 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
Ne-ai mai spus asta, altceva…?
Fain surprins momentul prin care toti trebuie sa trecem la un moment dat !
acum poate urmeaza parte…”insorita” a momentului!
cînd te “curăţă depresia ca o mamă” …a lu benga, evident, nu mai umbli femee bună…te caută executorul bisericesc cu ultima împărtăşanie…:) bine că e o glumă…deşi madamele sunt de doo ori mai dispuse la depresii ( din lipsă de serotonină) decît bărbătuşii…şi e de înţeles…ba chiar firesc aş spune să te încerce la capitolu’ prozac ori halgocalmin…:)
ai încercat să-ţi prinzi degetele la tocul uşii şi să tragi peste o durere alta? uneori trece instantaneu. pe urmă îţi pansezi deştele şi …gata. fain poemelu respectiv chiar am comis şi eu ceva cu vîrstele rezon că nici să ne masochim nu mai ştim ne punem izmenele la gît ca pe-un fular şi ne mirăm că ni frig la jenunki de ne tae…:)) mersi pt link liviusha. te repun pe blogroll iubita mea deprimată…:)
Nu stiu daca am zis-o , imi place foarte mult sintagma “Cand eram de varsta mea” ; e nespus de poetica.