familia lu’ Lulu la sfârşit de an (compunere cu poze şi muzică)

a fost odată ca niciodată şi încă mai este niţel. a fost familia lu’ Lulu Ştefan.

un membru important era Puricel, zis Nea Marine. bunic şi tatăl tatălui. De constituţie slăbănog şi de meserie electrician. Umbla prin Bucureşti, schimba tramvaiul cu autobuzul şi autobuzul cu trenul. sau mă rog, nu ştiu prea multe. ştiu ă mai mereu trecea pe la Mihaela. Mihaela aparţinea colonelului Sima, pensionat. colonelul Sima avea mamă bulgăroaică şi, de fapt, era văr cu nevasta lu’ Puricel. Nea Marine trecea pe la Mihaela pentru că ea creştea şi avea o grămadă de lucruri la care renunţa din plictiseală. avea de gând să înveţe DEX-ul aşa că păpuşile o făceau să se simtă ca aparţinând încă pubertăţii, ceea ce era adevărat.

şi Puricel se întorcea acasă. cu halviţă topită, cu ţigarete de gumă, cu bomboane kent. îi plăcea să ne înveţe istorie, numai că nouă de plăcea doar să îl ascultăm până adormea. prinsese războiul. jefuise un avion prăbuşit, îi furase toată beteala, aşa ne-a zis. şi curtea noastră era mult mai mare atunci şi aveam cai albi.  şi nemţii i-au învăţat pe români să arunce şi nişte ciment pe case, să nu mai stea pământul la vedere. şi aşa adormea Puricel. iar la un moment dat a murit. acasă a murit. avea 63 de ani şi cancer.

în schimb, Gonzo ştie el de ce n-o suportă pe Baba. Baba e încă şmecheră deşi o cam lasă memoria şi trebuie să întrebe de 5-6 ori un lucru ca abia mai pe urmă să se gândească şi la o capcană. că de ce nu venim mai des, că ce mai lucrăm, cât mai lucrăm, când mai trecem, o să avem grijă de ea, am mâncat, ce-am mai mâncat, când mai trecem acuma…?

nici Puricel n-o suporta. se certau şi nu-şi vorbeau cu lunile.  găinile şi celelalte numai în bis-uri o duceau cu haleala.

Puricel avea stil. era băiat umblat, normal. părul mereu aranjat, deşi rar şi lins. ochii albaştri mereu cu steluţe. nu ca la Gonzo – mereu cu alcool.

aceşti cuscri erau diferiţi topţi patru între ei, nu se prea vedea vreo compatibilitate. Florica cea bună a murit de tânără. îmi lua bomboane în hârtie maro de la cooperativă. Florica mirosea a bomboane şi cooperativa mirosea a bomboane şi a Florica cea bună.

Florica cea bună era bunică şi mamă de mamă. a murit în spital. nu ştiu de ce a murit.

Ea şi Gonzo dormeau într-o cămară. deşi casa era spaţioasă şi avea şi sobe, ei şi-au construit o cămară peste potecă de casă. şi uneori dormeam şi noi acolo, în cămară. şi era bine, pentru că era mic şi cald şi mirosea a scovergi şi plăcinte şi fripturi. Florica cea bună venise cu ardealul ei în plopşoru şi plopşorul din cămară trăia numai cu  mâncarea ardealului. ei nu ne spuneau poveşti, sau nu mai ţţin minte. dar în cămară erau carpete colorate şi ne uitam la ele.

acuma a venit iarna din nou. Lulu o să meargă la Gonzo şi pe urmă la Baba. şi poate că o să ningă în sfârşit. şi poate că pădurea va mirosi ca bomboanele de la cooperativă şi peste sat se va lăsa basmul, ca altădată.  şi lângă sobă, cu pisicile grămadă, Lulu se va gândi la poleială.

şi muzică, ce să mai zic…

şi pozele

2 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack